Vine un moment în viață când suntem nevoiți să ne recunoaștem greșelile; din păcate, de cele mai multe ori asta se întâmplă când e cam târziu și consecințele acestor greșeli sunt ireversibile. Un psihoterapeut rus susține că mai întâi ni se oferă șansa de a ne purifica prin umilință; dacă nu o acceptăm, vine o altă etapă…
Nu m-am crezut niciodată supraom dar am fost convins, în toți acești ani în care am luptat pentru niște adevăruri evidente, că am suficientă energie pentru a duce la capăt demersul meu. Nici atunci când am primit amenințări telefonice, mail-uri cu nuanțe interlope sau când mi-am găsit mașina zgâriată de la un capăt la celălalt în parcare cu bilețel ”TF” în parbriz nu am vrut să iau în serios riscurile despre care vorbea un alt blogger, riscuri care l-au determinat să renunțe…
Totuși, când mi-am dat seama că sunt urmărit pe stradă și am realizat că nu mă expun doar pe mine ci și familia pentru o cauză pierdută din start, am zis că e cazul să mă opresc. Eu m-am oprit dar problemele de sănătate au continuat…
Demersul meu a avut un caracter Pro Bono Publico dar am avut la rându-mi în plan achiziționarea unei case, nu oricum și nu în orice condiții… Acum când nu îmi mai merge nimic, când micile mele economii s-au epuizat pentru că nu fac altceva decât să cheltuiesc pentru a-mi regăsi echilibrul, perspectiva s-a schimbat.
În mod cert mi-a lipsit toleranța și poate că am fost meschin neînțelegând dorința semenilor de a se așeza la casa lor, dorință care transcede, într-o existență și mai ales o tinerețe limitată, logica economică. Am vrut să îi ajut dar n-am prea fost în stare să găsesc metodele optime de convingere. Poți întinde mâna cuiva dar dacă-i spui ”hai, ridică-te, prostule !” va cam pune la îndoială bunele tale intenții. Va fi tentat mai degrabă să accepte adevărurile din reclamele cu bancheri îmbrăcați în zâne bune și sugestiile dezvoltatorilor și agenților imobiliari care sunt mereu amabili și cu zâmbetul pe buze.
Profit de acest epilog și îmi prezint scuze tuturor celor pe care i-am jignit ! În esență nu sunt cu nimic mai bun sau mai deștept decât ei. E trist că am ajuns la polemici acide cu cel care mi-a fost la un moment dat profesor de muzică – Giulio Angheloiu. Interesele unora se suprapun cu ale celorlalți ( de aici și nefericirea omului social cum concluziona în urmă cu sute de ani Rousseau ) dar asta nu înseamnă că nu putem păstra anumite valori. Cu cât îți dai seama mai repede de adevărul trist al Ecleziastului și anume că totul e deșertăciune și goană după vânt, cu atât mai bine…
E trist de asemenea că am pierdut prieteni, că mi-am atras antipatia multora din jurul meu pentru simplul fapt că părerile și demersurile noastre nu coincideau. E importantă atitudinea dar rigiditatea excesivă alterează relațiile interumane. În fond, fiecare e liber să acționeze conform propriei conștiințe care trebuie să aibă ca scop principal binele și liniștea personală. Aristotel spune că prietenia e mai presus de dreptate.
E trist în final, dacă îmi permiteți o analogie, că eu deja am „dat în plată” un bun despre care credeam că mi se cuvine…
Tavanulfals ia sfârșit aici. Materialele publicate de-a lungul ultimilor ani nu au nicio valoare pe lângă un ultim sfat pe care îmi permit să vi-l dau: aveți grijă de ”lucrurile cu adevărat importante” căci unele pot rămâne definitiv pierdute…
Cu drag,
Florin Lazăr